1. Oare nu este [numai] zbucium pentru om pe pământ şi zilele sale nu sunt ca zilele celui tocmit?

2. După cum sclavul tânjeşte după umbră şi cel tocmit aşteaptă plata lui,

3. aşa este moştenirea mea: luni zadarnice şi nopţi de chin mi-au fost rânduite.

4. Dacă mă culc, îmi spun: «Când mă voi ridica?». Dar noaptea se lungeşte şi mă satur de zvârcolire până în zori.

5. Carnea mea este acoperită de viermi şi crustă de pământ, pielea mea se crapă şi puroiază.

6. Zilele mele trec mai repede decât suveica şi se termină fără speranţă.

7. Aminteşte-ţi că zilele mele sunt o suflare şi ochii mei nu se vor mai întoarce să vadă binele!

8. Ochiul celui care vede nu mă va zări; ochii tăi vor fi spre mine, dar eu nu voi mai fi.

9. Aşa cum se risipeşte norul şi se duce, tot aşa cel care coboară în Şeól nu se mai ridică.

10. Nu se va mai întoarce în casa lui şi nu-şi va mai recunoaşte locul său. Sunt eu un monstru?

11. De aceea, nici eu nu-mi voi ţine gura, voi vorbi în strâmtorarea sufletului meu, mă voi plânge în amărăciunea inimii mele.

12. Oare sunt eu o mare sau un monstru, ca să pui pază peste mine?

13. Ziceam: «Patul meu mă va mângâia şi aşternutul meu îmi va uşura durerea».

14. Mă înspăimânţi prin vise şi mă îngrozeşti prin viziuni.

15. Sufletul meu preferă sufocarea, moartea, decât oasele mele.

16. Refuz: nu vreau să mai trăiesc niciodată! Lasă-mă, căci zilele mele sunt deşertăciune!

17. Ce este omul că-l faci aşa de mare şi că îl pui la inimă,

18. că îl vizitezi în fiecare dimineaţă şi în orice clipă îl pui la încercare?

19. De ce nu-ţi iei privirea de la mine şi nu mă laşi nici să-mi înghit saliva?

20. Am păcătuit: ce am făcut împotriva ta, tu, care-l plăsmuieşti pe om? De ce m-ai pus ca ţintă pentru tine, încât am devenit povară pentru mine?

21. De ce nu îndepărtezi răzvrătirea mea şi nu treci cu vederea peste nelegiuirea mea? Acum, mă voi culca în ţărână, mă vei căuta, şi nu voi mai fi”.





“Amar significa dar aos outros – especialmente a quem precisa e a quem sofre – o que de melhor temos em nós mesmos e de nós mesmos; e de dá-lo sorridentes e felizes, renunciando ao nosso egoísmo, à nossa alegria, ao nosso prazer e ao nosso orgulho”. São Padre Pio de Pietrelcina